Prima oara am vazut-o la Tromso, in trecere, timida. A rasarit deasupra unui munte si s-a facut nevazuta in lumina lunii. S-a speriat probabil de entuziasmul nostru.  Sau poate nu voia sa o vedem atat de stearsa. Trebuia sa se faca frumoasa pentru noi.

Vineri am incercat sa ajungem la NordKapp cu autostopul insa nu am reusit. Dupa cateva ore de asteptat am renuntat, desi niciodata nu trebuie sa iti pierzi increderea cand faci autostopul. Ne-am intors acasa si ziua s-a scurs simplu, fara sa facem nimic notabil. Poate doar pastele gatite de mine au facut seara mai speciala, cand toti cei de la masa (Gabi, Mark si Alain) s-au bucurat ca au iesit bune si ca avem ce manca.

Dupa o bere si o poveste in camera de jos (de la subsol) m-am retras sus in camera in care dormeam noi. Eram putin suparat pentru ca am batut atata drum ca sa vad aurora boreala si inca nu reusisem sa vad decat o “umbra” a ei. Stateam cu ochii pe siteul de prognoze meteo (yr.no e cel mai bun pentru Norvegia). Prognoza zicea ca cerul este acoperit de nori.

Imi spuneam in sinea mea ca totul e in zadar. 6000 de km parcursi pentru 2 poze cu aurora boreala. Ceva in mine insa licarea. Era un sentiment de impacare, un sentiment care imi spunea ca totul va fi bine. Un sentiment care imi zicea sa nu imi pierd speranta.

Ma uitam pe geam din 10 in 10 minute. Era greu sa vad ceva prin el din cauza luminii de afara si a faptului ca geamul era murdar. Deasupra nu se vedea nicio stea. Insa in departare norii erau putin colorati, semn ca lumina lunii isi facea loc putin cate putin printre ei. Asta se intampla pe la ora 11 seara. Am continuat sa ma uit pe geam si sa sper. Chiar am si iesit afara la un moment dat. Norii luminati se apropiau incet incet dinspre este.

La 2 noaptea am zarit prima stea deasupra casei. Am sarit repede in pantaloni, am luat camera si trepiedul, mi-am tras caciula pe cap si am parasit in viteza camera in care Gabi sforaia. Nu eram sigur ca o sa vad ceva, dar am zis ca trebuie sa ies sa vad ce se intampla. Pe scari m-am intalnit cu Mark, care iesea de la dus si care m-a rugat sa il trezesc si pe el daca cerul o sa se insenineze.

Am ajuns gafaind afara si am vazut pete de cer senin. Era insa prea lumina in zona, asa ca am alergat cat am putut de repede pe dealul din apropiere. Ajuns sus, norii au inceput sa se risipeasca si luna sa isi reflecte lumina in mare. In departare insa alti nori veneau amenintand momentul mult asteptat. Am atasat camera la trepied, am facut cateva setari (nu sunt cel mai grozav fotograf) si am inceput sa privesc in sus.

Aurora, cu ochiul liber, nu se vede atat de verde. Arata insa ca un nor luminos care se plimba pe cel luand diferite forme. Ba este o cortina care se misca, ba un nor compact ce zboara de ici colo, sau chiar o dara aproape fosforescenta ce brazdeaza cerut. Daca activitatea solara este mare si daca lumina din jur nu este foarte puternica (eu aveam luna aproape plina sus pe cer :( ) totul ar trebui sa fie mult mai spectaculos.

Chiar si asa, iti taie respiratia. M-am uitat la cer pana mi-a intepenit gatul. Am uitat chiar de multe ori sa declansez shutterul. Trebuia sa imi cobor privirea si nu voiam deloc sa pierd nicio secunda din ceea ce se intampla pe cer. Mai ales ca stiam ca aurora este capricioasa si poate sa dispara oricand. Sau ca norii din zare se apropie.

Prin lentila aparatului, la expunere lunga, aurora se vede altfel. Vezi verdele radioactiv si viu care lumineaza cerul si care te uimeste cand te uiti la poza. Ba chiar vezi si rosul – movul care se vede la aurorele mai inalte.

Am avut noroc exact 45 de minute. Apoi stelele si luna au disparut in spatele norilor, cu tot cu aurora. Insa mi-a fost indeajuns. Mi-am indeplinit obiectivul.

***

Am stat in Sarnes la Arnt si Alain timp de 5 zile. Eu am vazut aurora vineri spre sambata. Speram insa sa o mai vad inca o data pana plec. Si Gabi spera sa o vada. Luni seara Arnt a ajuns acasa (si am avut onoarea sa il cunoastem). Dupa supa delicioasa facut de Alain special pentru noi (auzise el ca in Romania oamenii mananca multa ciorba), ne-am intins la o poveste la o bere si ceva jagger.

Stiam ca prognoza spune ca cerul va fi partial noros si ca spre dimineata chiar va fi mai mult senin, asa ca din cand in cand mai aruncam cate un ochi pe geam. La un momentdat, am zarit stelele sus pe cer. Am alergat afara si m-am uitat in sus. O aurora mare si luminoasa se intindea mult pe cer.

“Baieti, aurora e afara, ne asteapta!” – le-am zis lui Gabi si lui Mark. Ne-am imbracat in graba si am iesit pe terasa. Planul era acelasi, sa urcam pe dealul din apropiere de unde puteam sa vedem mai bine cerul, departe de lumina caselor din sat.

Cu ochii pe cer am uitat de ultima treapta, am calcat stramb si am cazut. Desi ma durea piciorul (care s-a umflat putin si inca ma mai doare), m-am ridicat si am schiopatat pana sus. Ba chiar am mai cazut de cateva ori, impiedicandu-ma de ceva damburi formate din plante.

Am ajuns sus gafaind. Afara era destul de rece, mai ales ca vantul batea destul de tare. Insa nu conta. Deasupra noastra aurora se dadea in spectacol. Mark s-a intins pe jos, intr-un sant, si privea cerul ferit de vant. Eu cu Gabi incercam sa facem cat mai multe poze.

Eu nu am rezistat foarte mult sus. Imi era foarte frig din cauza ca nu ma imbracasem foarte bine, plus ca ma durea piciorul. Insa Gabi a stat acolo mai mult si a recuperat ceea ce pierduse cu cateva nopti inainte. Ne indeplinisem amandoi obiectivul pentru care venisem.

[Multe din pozele facute sunt opera lui Gabi. Adica alea mai bine facute :D]

 


Cu autostopul la Aurora Boreala (Hitchhiking to Aurora Borealis) este un proiect sustinut de COSMOTE Romania.

Tags: , , ,