La Oslo, dupa ce ne-am trezit, am stat intr-o statie de autobuz cautand o masina sa ne duca spre o benzinarie daca nu direct spre Trondheim. Ne-a luat un politist (care lucra in ceva forte speciale) si ne-a lasat intr-o parcare, aruncandu-mi un mar la plecare. A prins bine mai tarziu.

Am asteptat acolo ore intregi. Ne-am gandit si razgandit de 1000 de ori sa plecam de acolo, sa cautam altceva, sa facem cumva sa ajunge. Am intrat la Mc-ul de langa sa mancam ceva si sa ne incalzim si am iesit din nou sa facem frigul asteptand.

In 8 ore de cand stateam acolo au oprit doar 2 masini: un nene cu o coaja de masina plina cu diverse nimicuri dar care mergea intr-o directie pe care noi nu voiam sa o apucam, si un alt nene care ne-a spus ca si el a facut autostopul in tinerete si ca stie cum e, asa ca vrea sa ne plateasca o masa daca tot nu ne poate duce nicaieri. Ne-a dat 200 de coroane, ne urat succes si a plecat mai departe. M-a lasat masca gestul.

Cand astepti atat de mult iti pierzi increderea in tine. Tot ce vrei este sa renunti si sa mergi sa dormi, sa scapi de frig si de durerea de spate cauzate de cele 7 zile de carat in spate un rucsac plin cu lucruri pe care le vei folosi doar de cateva ori, asta daca le vei folosi. Vrei sa te intorci acasa, unde stii ca e cald si bine, ca lumea merge in tricou pe strada si ca poti sa apelezi oricand la cineva sa te duca de colo colo.

Am invatat aici sa apreciez soarele si caldura lui. Sa ma bucur de fiecare raza care strapungea norii si care imi incalzea fata si facea vantul sa fie putin mai placut. Am invatat sa vorbesc cu mine insumi si sa ma gandesc la lucruri la care nu as avea timp sa ma gandesc in mod normal.

Dar oare cand trebuie sa renunti? Sau cand stii ca ai asteptat prea mult? Si ce faci atunci? Pai, niciodata nu iti pierzi speranta. Niciodata nu ai asteptat prea mult. De fapt, din experienta de pana acum, de fiecare data cand am asteptat mai mult am gasit apoi oameni frumosi care ne-au dus mai departe. Deci trebuie doar sa astepti persoana potrivita.

Aceasta persoana potrivita poate sa fie cineva cu care stabilesti o legatura si cu care te apuci sa povestesti verzi si uscate sau o persoana care te ia in masina pana la destinatia x, timp in care tu dormi, rupt de somn si frig si oboseala. Persoana din urma a fost cea potrivita pentru noi. Ne-a luat de la Oslo cand soarele de abia mai trimitea cateva raze si ne-a dus la Trondheim. In mod normal traseul este unul de vis. Insa pe noapte nu vezi nimic. Mai ales daca dormi. Asa ca din punctul nostru de vedere timpul a trecut foarte usor.

La Trondheim episodul s-a repetat. Dupa schimbarea a 2-3 locatii in care nu a oprit nimeni, dupa o masa “copioasa” formata dintr-o conserva de linte cu carne incalzita la primus intr-un parculet de copii, sub ceva acoperis ca sa ne ferim de ploaie, dupa ce am incercat sa gasim ceva couchsurferi care sa ne cazeze peste noapte, insa nimeni nu avea timp sau loc, am gasit o alta masina. Iarasi somn, iarasi pierdut tot peisajul pe care coasta Norvegiei il ofera.

Pe drum am aflat ca norvegienii nu prea iau la autostop, sau cel putin asa ne-a spus soferul. Nu li se pare sigur sa ia un necunoscut in masina, plus ca noi era doi, iar asta cu siguranta a facut totul de 2 ori mai greu.

Am trecut doar pe langa Tromso si Alta, tragand din cand in cand cu ochiul pe cer, sperand sa vedem aurora pentru prima oara. S-a aratat, pe langa Tromso, timida, dar am avut timp doar sa fac cateva poze in timp ce eram intr-o parcare.

Joi dimineata am ajuns la o rascruce de drumuri., locul unde in stanga mergeai spre Nordkapp, in dreapta spre Lakselv iar in spate mergeai spre Alta. De aici am gasit o masinacare mergea pana la Honningsvåg, 40 de km de Nordkapp, pe insula Magerøya.

Drumul a fost magnific. Am mers pe coasta marii Barents, ne-am bucurat de culorile toamnei care deja e pe sfarsite aici, dar si de privelistea frumoasa inspre mare. E cam greu sa faci poze din masina, insa eram doar cu aparatul in mana, incercand sa prindem cat mai mult din acest spectacol al naturii.

Ca sa ajungi pe insula unde se afla Nordkapp de pe continent trebuie sa treci printr-un tunel de 7 km. Constructia acestuia a fost terminata in 1999. Pana atunci traversarea se facea cu bacul si era anevoioasa. Fiecare masina care trecea tunelul trebuia sa plateasca o taxa. Nu si acum. Dupa 13 ani, costurile de constructie au fost acoperite, astfel ca accesul este gratuit acum.

M-am simtit ciudat sa merg printr-un tunel atat de lung (desi am fi vrut sa ajungem la tunelul de 24 de km de langa Aurland, dar am fost sfatuiti sa nu facem asta daca vrem sa mai ajungem vreodata in nord) si sa vad ca are curbe si ca nu era o linie dreapta sapata in munte.

Cand am ajuns pe insula peisajul s-a schimbat putin. In dreapta era marea iar in stanga stanci acoperite cu iarba. Din cand in cand mai aparea in peisaj cate un lac cu apa limpede, albastra din cauza rocilor de pe fund.

Cu cateva saptamani inainte ii scriam unui tip pe CouchSurfing ca vrem sa facem aventura asta si a spus ca poate sa ne cazeze, asa ca i-am cerut indicatii sa ajungem la el. Acestea au fost scurte:

La 8 km dupa podul ce trece pe sub mare o sa vezi un semn pe care scrie Sarnes, unde este o casa galbena, darapanata. De acolo faci dreapta si mergi pe drum pana dai de o casa rosie care are un paianjen mare pe ea. Eu nu sunt acasa, insa colegul meu si cu un alt surfer o sa aiba frija de voi

Ne-am dat jos la locul care trebuia multumind soferului pentru cursa. Prima priveliste cand am coborat din masina a fost cea de mai jos. [Mai multe fotografii gasiti pe pagina de facebook HitchHiking to Aurora Borealis]


Cu autostopul la Aurora Boreala (Hitchhiking to Aurora Borealis) este un proiect sustinut de COSMOTE Romania.

Tags: , , , ,